Marcu 5:25-34
5:25 Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge. 5:26 Ea suferise mult de la mulţi doctori; cheltuise tot ce avea, şi nu simţise nicio uşurare; ba încă îi era mai rău. 5:27 A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime şi s-a atins de haina Lui. 5:28 Căci îşi zicea ea: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” 5:29 Şi îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală. 5:30 Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El; şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: „Cine s-a atins de hainele Mele?” 5:31 Ucenicii I-au zis: „Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici: „Cine s-a atins de Mine?” 5:32 El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. 5:33 Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus tot adevărul. 5:34 Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.”După ce își începe lucrarea pe pământ, Isus vizitează cetatea Nazaret, intră în sinagogă și citește din cartea prorocului Isaia.
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).
Isus se identifică public cu Mesia, Unsul, trimisul lui Dumnezeu, care a primit însărcinarea, printre altele, să tămăduiască pe cei cu inima zdrobită și să dea drumul celor apăsați. Îndeplinirea acestui mandat pentru poporul Israel a fost o prioritate pentru El imediat după botezul Lui. Evangheliștii ne spun cum El stătea la masă cu cei păcătoși și îi vindeca pe cei apăsați de boli.
Când a fost criticat pentru asocierea cu declasații și suferinzii societății, Isus a răspuns tranșant: „am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:17). Atitudinea de empatie față de cei încercați arăta că El era „aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Psalm 34:18).
Vom exemplifica acest adevăr prin a ne uita la un caz din viața Domnului.
În Marcu 5:25-34, citim despre istoria vindecării unei femei bolnave timp de 12 ani de hemoragie genitală. Sângerarea ei continuă era anormală. Avea o suferință fizică, trăind în fiecare zi cu semnele apropierii de moarte, pe măsură ce sângele se scurgea din corpul ei. Dar suferința ei fizică nu era singura. Conform legii iudaice (vei Leviticul 15:25-33), orice femeie care suferea de acest tip de boală era considerată necurată, deoarece impuritatea ei se putea transmite la cei din jur prin atingere fizică. De aceea, dacă cineva intra în contact cu ea, culcându-se în patul ei sau stând pe scaunul pe care a stat ea și se atingea de ea, era considerat necurat și, implicit, obligat să se îmbăieze și să-și spele hainele.
Perioada necurăției ei îi aducea o suferință în plus: excluderea din societate și de la participarea la ritualuri religioase. Era o situație similară leproșilor, excluși și ei de la a avea parte de relații sociale normale. Mai mult, această femeie, spune textul biblic, suferea și de sărăcie, pentru că a fost nevoită să-și cheltuiască tot ce avea apelând la doctori pentru însănătoșire, însă fără nicio îmbunătățire a bolii ei – ba chiar starea ei devenise tot mai rea. Avem aici, așadar, o femeie cu multiple dureri, în mai multe domenii de viață: fizic, social, psihologic și financiar. Era o femeie, într-adevăr, cu inimă zdrobită, mâhnită și strivită.
Dar această femeie fără nume refuză să accepte gândul că boala ei este și soarta ei.
De aceea, își ia problema în propriile-i mâini. Nu știm cum, dar ea a auzit vorbindu-se de un rabin tânăr, nonconformist, pe nume Isus, care iubea oamenii și chiar îi vindeca fizic. Ne amintim, însă, că avea un obstacol serios în a se apropia de Isus: era necurată. Sfidând tradiția religioasă și regulile sociale, ea alege să se strecoare în spatele lui Isus, pentru a nu fi observată, iar apoi să dispară în mulțime cât mai repede, fără ca cineva să își dea seama de prezența ei clandestină. A planificat totul cu intenție.
Își zicea în inima ei: „Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” Practica de a atinge pe cineva care avea puterea vindecării era obișnuită pe vremea lui Isus (vezi Marcu 3:10 și 6:56). Când prinde momentul, femeia atinge fin haina lui Isus. Imediat, femeia știe că sângerarea ei s-a oprit îndată. În aceeași clipă, însă, și Isus știe că o putere a ieșit din El. Isus se oprește și întreabă în auzul tuturor: „Cine s-a atins de Mine?”. Ucenicii lui Isus sunt primii nedumeriți, pentru că mulți din norod Îl atingeau. Doar că un anume fel de atingere experimentată de Isus era diferită de atingerile obișnuite. Găsim în această istorisire mai multe adevăruri aplicabile pentru viața spirituală.
Primul adevăr, extras din întâlnirea lui Isus cu femeia, ne amintește că fiecare om are valoare în ochii lui Dumnezeu. Pentru Isus, dezavantajele femeii erau doar aparente. Faptul că era femeie, izolată, săracă și cu inima zdrobită de durere nu a fost o barieră pentru El de a sta de vorbă cu ea înaintea tuturor și de a o reabilita pe toate planurile. Isus prețuiește fiecare ființă umană la fel, pentru că fiecare este creată după chipul lui Dumnezeu.
Un al doilea adevăr scoate în evidență inima nepărtinitoare a lui Isus. În Evanghelia după Marcu citim despre Isus că a venit să vindece și să purifice: atinge un lepros și îl curăță, se duce în zona mormintelor și alungă o legiune de demoni, se atinge de o fată moartă și o aduce la viață. Acum, se atinge de El o femeie cu scurgere și o vindecă. El a făcut ce noi nu am fi făcut niciodată. Noi ne ocupăm de clasificări ale bolilor, ca și cum unele sunt respectabile și altele nerespectabile; implicit, ne ocupăm de clasificarea oamenilor, ca și cum unii sunt respectabili și alții nu. Isus nu s-a ocupat cu astfel de clasificări, trieri sau separări. Isus s-a oprit să vindece și să mântuiască o femeie cu o boală pe care ceilalți o judecau ca fiind degradantă. Inima Lui nu era părtinitoare, partizană, subiectivă.
Încă un adevăr spiritual prezent în această pericopă: credința deschide ușa ca să poată intra puterea vindecării. Singurul lucru care a contat în ochii lui Isus atunci, când femeia s-a atins de haina Lui, a fost credința ei. Credința din inimă permite tuturor oamenilor, că sunt curați sau necurați, să beneficieze de puterea plină de milă a lui Isus. El îi confirmă: „Fiică, credința ta te-a mântuit” - nu atingerea ta, nu prejudecata ta, nu superstiția ta, ci credința ta! Știa că atingerea hainei Lui nu a fost o atingere accidentală în învălmășeala mulțimii, ci a fost cu intenție și cu credință,. Credința ei poate că era mică, cât un bob de muștar, dar Isus a sesizat-o și a onorat-o.
De aceea, Isus a chemat-o pe femeie să stea drept mărturie în fața tuturor, pentru că fiecare suflet vindecat de Isus trebuie să-L mărturisească deschis pe Isus. Un lucru este clar: femeia nu a ajuns la credință după ce a fost vindecată; ea avea deja o credință care a dus la vindecare. Tot un lucru adevărat este și acesta: credința femeii nu a fost perfectă. Era o credință amestecată cu puțină superstiție (adică, să crezi că atingerea de o haină poate declanșa puterea vindecătoare!), cu ezitare și cu frică. Pentru Domnul, ceea ce a contat în acea clipă a fost faptul că această credință era îndreptată corect, adică îndreptată înspre Isus.
Credința ei a determinat-o să facă un pas înainte prin mulțime și să se apropie cu încredere de Isus.
În această vindecare miraculoasă, fiecare personaj și-a făcut partea. De partea femeii, ea a crezut, iar Isus a răspuns. Evident, nu voința ei, ci voința lui Isus a făcut vindecarea. Isus a știut numaidecât că o putere a ieșit din El. De fapt, Isus a permis ca această putere să iasă din El atunci când credința femeii a fost exercitată corect. De partea Lui, actul vindecării a însemnat nu un efort, ci o revărsare voită a puterii din El. Întâlnirea de contact dintre două persoane a fost determinantă pentru nașterea unei credințe reale. Nu a fost nicidecum magie. Magia se folosește de forțe impersonale și caută să manipuleze aceste forțe pentru avantaje personale.
Aici însă avem parte de un miracol transformator cu participare personală, nu o proclamare derutantă a unei scheme de vindecare rapidă. Femeia și-a recunoscut neputința dată de boală și dependența totală de puterea lui Isus Cristos. Puterea vindecătoare care era în Isus emana din El ca putere personală divină. Atunci și acolo Isus era singurul care putea să o vindece. Căci numai în starea de smerenie se poate naște adevărata credință.
Peste toate acestea, adevărul spiritual crucial ce se desprinde din această întâlnire a lui Isus cu femeia este acesta: mântuirea sufletului este mai importantă decât vindecarea trupului. După experiența vindecării prin atingere, în mod neașteptat pentru femeie, Isus ține să îi confirme răspicat că este tămăduită de boala ei, dar și mântuită: „credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta” (Marcu 5:34). Ce să înțelegem? Când Isus are în vedere vindecarea de boală, evanghelistul Marcu folosește verbul therapeuo, cu sens de a vindeca fizic, iar când Isus are în vedere mântuirea sufletească, evanghelistul folosește verbul sozo, cu sens de a restaura, a salva.
Similar, în Marcu 6:5 citim că Isus nu a putut să facă nicio minune în Nazaret, ci doar a vindecat câțiva bolnavi. Se observă că, în mai multe situații din Evanghelii, vindecarea de boală nu pretindea credința personală. Isus vindeca pe mulți fără ca aceștia să-și mărturisească credința; El vindeca necondiționat, numai datorită milei Lui revărsate peste cei suferinzi. În alte situații, Isus a întâlnit oameni care și-au exprimat credința personală, de aceea El îi lăuda și le acorda mântuirea, în sens de înnoire spirituală a persoanei. De aceea, Evanghelia prezintă alternativ oameni vindecați și oameni mântuiți. În cazul femeii din Marcu 5, ea a fost, în același interval, vindecată și mântuită. Minunea, așadar, a fost dublă: femeia a fost tămăduită fizic și mântuită spiritual.
Femeia cu scurgere de sânge a fost la început o ființă umană cu o inimă apăsată. Dar Isus o vindecă și îi spune: „Du-te în pace!” Menționarea păcii era un ultim gest de empatie pentru o persoană care s-a însănătoșit din punct de vedere fizic, dar care purta încă cicatrici mentale și emoționale. Vindecarea dată de Isus acestei femei a fost atotcuprinzătoare. Când Isus a vindecat-o, toate traumele trecutului, prezentului și viitorului au fost rezolvate. Când Isus a vindecat-o, tot ceea ce era ea ca om, partea trupească și partea sufletească, au fost acoperite de puterea Lui. Lucrarea Lui de vindecare nu a lăsat nimic în afară. Femeia a plecat de la Isus complet vindecată și mântuită. Inima ei zdrobită a redevenit o inimă plină de pace.
Vindecarea femeii cu hemoragie ne obligă să intrăm într-un cadru mai larg al planului lui Dumnezeu. Scopul declarat al venirii lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu printre noi a fost de a elibera oamenii de sub puterea răului și de a le restaura demnitatea de ființe create după chipul lui Dumnezeu. Odată cu El a venit Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, împreună cu puterea ei restauratoare. Prezența lui Isus printre noi a fost transformatoare. Nu a venit doar să ne observe sau să aștepte ca lucrurile să se întâmple. El a venit să schimbe scena lumii, să inițieze acțiuni de slujire a semenilor și să ne ofere varianta unui nou model de viață bazat pe altruism.
Suferința, durerea și moartea nu sunt voia lui Dumnezeu pentru ființa umană, însă au devenit constituente inevitabile ale acestei lumi în starea ei căzută. Pe de o parte, boala ne răpește sănătatea și poate pune o presiune enormă asupra sufletelor și chiar asupra familiilor noastre. Pe de altă parte, a fi restabilit după o boală fizică sau o rană sufletească poate fi trăit ca o întoarcere la viața adevărată. Miracolul vindecării de durerea emoțională nu este mai puțin miraculos decât vindecarea de boala fizică. De aceea, este corect să ne rugăm lui Dumnezeu, Cel care „vindecă toate bolile tale” (Psalmul 103:3), ca să ne dăruiască ușurarea durerii și pace sufletească. În cele din urmă, sănătatea trupească și mântuirea sufletească sunt în acord cu voia morală a lui Dumnezeu!
Conform revelației Scripturii, noi știm că nu Dumnezeu este agentul activ din spatele suferinței noastre (Iacov 1:13), dar El poate lucra în mijlocul ei pentru binele nostru și pentru gloria Lui (Romani 8:28). În fața suferinței, mulți creștini încearcă să dea explicații sau să găsească o logică ascunsă în spatele suferinței. Credem că o abordare mai potrivită ar fi aceea de a ne implica în limitarea suferinței, așa cum a făcut-o Isus. Este ca și cum am participa astăzi, împreună cu Duhul Lui, la ușurarea durerilor și vindecarea inimilor zdrobite de lângă noi, anticipând cu speranță că, într-o zi, toate lucrurile vor fi făcute noi.
Asta ne face să afirmăm necontenit că Duhul dătător de viață al lui Dumnezeu a lucrat și lucrează și azi în Numele lui Isus Cristos. Miracolul vindecării acestei femei cu scurgere de sânge a confirmat că puterea Împărăției lui Dumnezeu a sosit în mijlocul omenirii, iar această putere este, în același timp, vindecătoare și mântuitoare. De atunci și până azi, condiția pentru toți cei care vor să se împărtășească de ea este să creadă în Isus Cristos. Încrederea se construiește prin cunoașterea caracterului Celui în care te încrezi.
Chiar dacă procesul credinței începe printr-o apropiere sfioasă, dar umilă, precum a femeii din Evanghelie, în final, credința poate oferi cu adevărat un viitor și o nădejde.
Comentarii