Călătoria credinței

Suferința este o experiență despre care vorbim foarte puțin, deși ea este întâlnită pretutindeni în lume.

După frica care l-a cuprins pe Adam, suferința a fost următoarea pe listă. Întâi a fost o suferință sufletească, emoțională, spirituală, pentru ca mai apoi și trupul lui Adam să resimtă consecința înstrăinării de Dumnezeu. Adam a trecut la cele veșnice, DAR suferința a rămas în lume! Și așa a devenit cea mai obișnuită experiență umană.

Patriarhul Iov, în mijlocul suferinței sale, l-a auzit pe prietenul său Elifaz din Teman spunându-i printre altele: „Omul se naște ca să sufere!”¹ În situația pe care o avea Iov în viața lui, era ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l audă.

Deși suferința era evidentă în ceea ce-l privea pe Iov, Cel care se simte deranjat de aceste cuvinte este Dumnezeu. De ce? Suferința din viața lui Iov avea un scop, nu era o consecință a vreunei greșeli personale sau a vreunei nesăbuințe gastronomice din partea acestui neprihănit, iar Dumnezeu știa asta.

El îi va spune lui Elifaz din Teman în finalul discuțiilor la care Dumnezeu a asistat că: ,,n-ai vorbit așa drept despre Mine”² Dumnezeu intervine în discuția despre suferință pentru ca nu cumva să i se dea o altă semnificație decât cea gândită de Dumnezeu. Învățăm de aici că Dumnezeu este atent la discuțiile legate de suferință.

Scriitorul Philip Yancey mărturisea într-una din scrierile sale că a fost chemat în Statul Virginia, orașul Blacksburg, ca să vorbească studenților Universității Virginia Tech din oraș, care trecuseră printr-o experiență teribilă pe 16 aprilie 2007.

Un student sud coreean, coleg de-al lor, a intrat înarmat în Universitate și a răpus cu gloanțe 32 dintre colegii și profesorii săi. Yancey a fost invitat să vorbească părinților și rudelor celor uciși, dar și celorlalți studenți, în număr de 1200, care s-au strâns să-l asculte. Întreaga națiune era îndurerată de această dramă neașteptată.

Philip Yancey / Sursa: Salt & Light

În discursul său, Philip Yancey a spus printre altele: ,,O singură persoană i s-a adresat direct lui Dumnezeu cu cuvintele: Domnul meu și Dumnezeul meu. A fost Toma, ucenicul care nu putea scăpa de tristețe, ultimul care nu voia să creadă incredibila veste a învierii….Ceea ce a provocat izbucnirea de credință - ,,Domnul meu și Dumnezeul meu”- a fost prezența cicatricilor. Pipăie-mi mâinile ca să simți, i-a degetul, i-a spus Isus, Atinge-mi coasta.

Pune-ți degetele pe cicatricile Mele. Într-o străfulgerare de revelație, Toma a văzut miracolul Atotputernicului Dumnezeu, Domnul universului, smerindu-Se pentru a lua asupra Sa durerea noastră.”³ Durerea nu este absența lui Dumnezeu, ci dimpotrivă este locul și timpul când El își evidențiază în mod proeminent prezența.

Iată, un adevăr incontestabil, și anume dragostea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o prin Fiul Său trimis în lume l-a făcut să sufere. Cum, Dumnezeu să sufere? Cum, să-L doară? Nici măcar Dumnezeu nu este scutit de durere? E greu de conceput.

Și totuși, ne-a arătat lucrul acesta în Fiul care a luat parte la umanitatea noastră.

Isus a plâns deseori în fața durerii altora, dar și în fața propriei suferințe experimentată în Grădina Ghețimani. Filosoful Nicholas Wolterstorff, în mijlocul unei drame din familia lui, concluziona: ,,Lacrimile lui Dumnezeu sunt sensul istoriei”⁴ Dumnezeul întrupat nu Și-a ascuns niciodată lacrimile și nici durerea pe care a resimțit-o în timpul Patimii Sale. Durerea Sa a fost reală.

Faptul că Dumnezeu suferă nu-L face vulnerabil, din contră, este dovada cea mai puternică a compasiunii Sale pentru cei pierduți. Mila care biruie judecata are un preț, iar acest preț a fost plătit de Isus.

Mila costă, iar pe Dumnezeu l-a durut. Iată de ce, noi cei care suferim trebuie să fim încurajați la gândul că Dumnezeu este prezent lângă noi când suferim. Durerea este împărtășită cu cineva.

Elie Wiesel, (dreapta) la o ceremonie de comemorare în Buchenwald / Sursa: TAZ

Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului, laureat al Premiului Nobel, i-a pus o întrebare unui celebru rabin, o întrebare care îl bântuia de mult timp: ,,Rabi, cum să mai crezi în Dumnezeu după Auschwitz?” Rabinul a păstrat un moment mai lung de tăcere, apoi a răspuns: ,,Cum poți să nu crezi în Dumnezeu după Auschwitz?” ,,În afară de Dumnezeu” - se întreba Wiesel- ,,ce-i mai rămâne unei lumi cufundate în întunericul Auschwitzului?”⁵

Suferința ca și durerea nu sunt accidente în viață, ci o stare în care ajungem într-un moment al vieții noastre după planul lui Dumnezeu. I-am răspunde lui Elifaz din Teman, nu, nu ne naștem ca să suferim, ne naștem ca să trăim, aceasta este perspectiva corectă a vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca să o trăim.

^{1 Biblia , trad. Dumitru Cornilescu, Societatea Biblică din România, Oradea, 2007, Iov, p.524.
2Ibidem , p.553.
3 YANCEY , Philip, Măsura credinței, trad.Dumitru Dorian, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2010, p.27
4 Yancey , p.29.
5Yancey, p.31}