Călătoria credinței

Cineva spunea că poți cunoaște ce gândește un om, ascultându-i cuvintele pe care le spune.

Isus ne spune că există un prisos al inimii din care este alimentată gura omului. Cuvintele sunt acolo adunate în inima lui. Cuvintele, în general, fac trimitere la ceea ce s-a sedimentat prin acumulare în mintea unui om. Strânse în inimă, ele pot modela și forma mentalitatea unui om și-l vor face să se conformeze sensului cuvintelor primite.

Dumnezeul când ne-a creat, ne-a pregătit pentru comunicare în așa fel încât să fim în stare să ascultăm cuvinte, sunete, să le înțelegem, dar să și rostim cuvinte. El, ca și Creator, a vorbit cu omul pe care l-a făcut din țărâna pământului pentru ca omul să aibă încă de la început în mintea lui cuvintele Celui care i-a dat viața.

Prima experiență a lui Adam a fost să-L audă pe Dumnezeu în fiecare zi, iar cuvintele auzite i-au format sistemul de gândire și l-a ajutat în procesul comunicării. Cuvintele spuse de Creator au adus lumină și credință în inima omului creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa.

Scriptura ne spune că, atunci când diavolul a vorbit cu Eva, mama noastră, s-a văzut faptul că în inima ei erau cuvintele lui Dumnezeu. Nu le primise ea direct de la Dumnezeu, ci bărbatul ei, dar ea le-a ascultat, le-a crezut și a învățat din ele să prețuiască comunicarea.

Confuzia din mintea omului a apărut în momentul în care, auzind cuvintele vrășmașului, n-a apelat la cuvântul de baza pe care Creatorul i l-a comunicat în timpul întâlnirilor edenice. Așa s-a produs amestecul din inima omului: pe deoparte cuvintele lui Dumnezeu, ia pe de altă parte șoaptele îndoielnice ale vrășmașului.

Ce întâlnim astăzi? Cu ce ne confruntăm în aceste vremuri ale sfârșitului? Cu aceiași luptă pentru mintea omului, o luptă dusă din Eden până astăzi. Instrumentul de acțiune de ACUM rămâne același ca și ATUNCI, și anume cuvântul. Știm că diavolul are tot interesul să producă și să întrețină această confuzie din mintea oamenilor pentru a-i ține departe de adevăr.

Așa se explică multitudinea de erezii¹ care au apărut atât în Iudaism cât și în Creștinism în scurgerea vremii. Observăm faptul că, pe lângă cărțile Scripturii, considerate de către exegeți ca fiind canonice² , au apărut un număr foarte mare de scrieri apocrife³ care au creat o serie întreagă de probleme atât comunităților locale cât și interpreților.

Cum Și-a pregătit Isus ucenicii?

Ucenicii L-au auzit pe Isus vorbind cu un om despre cuvânt, despre viața veșnică, pentru ca în final să-i spună: ,,Tu nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu”⁴ Iată un om care a venit foarte aproape de Izvorul apelor vii, și-a plecat urechea la cuvintele lui Isus, dar stă nehotărât în fața unei șanse uriașe.

Era în fața Celui care putea să-i risipească confuzia și să-i lumineze mintea, dar n-a făcut-o. Ce trist! Ucenicii au învățat din această lecție cu atunci când îl întâlnești pe Isus, stai în fața cuvântului cel viu al lui Dumnezeu, cuvântul care este ,,duh și viață.”⁵

Din nefericire așa sunt unii oameni care, atunci când vorbesc știu câte ceva din ce este scris, dar care nu vor mai multă putere, nu vor să cunoască în mod depli, și stau în proximitatea întrării în Împărăția lui Dumnezeu.

Isus a fost foarte clar în răspunsul Lui: ești aproape de intrare în Împărăția cerurilor, DAR nu înăuntru.

^{1 DÎNCĂ, Lucian, http://lucyquebec.eklablog.com/principalele-erezii-in-crestinismul-antic-a73070455, Autorul definește erezia în următorii termeni, pornind de la rădăcina cuvântului în limba greacă: Erezie (grecește αἵρεσις, haíresis = alegere, preferință pentru o doctrină) desemnează o doctrină sau o opinie considerată eronată în raport cu dogma ortodoxă. Pentru greci, erezie însemna o școală de gândire. „Grădina lui Epicur”, de pildă, era o asemenea erezie. În antichitate acest termen nu avea nicio conotație peiorativă, cu timpul însă pe măsură ce dogmele creștine erau tot mai precis definite, termenul erezie devine peiorativ, chiar defăimător. În contextul antichității, religia nu era rituală și dogmatică, de aceea termenul erezie nu avea caracterul dramatic pe care-l cunoaște astăzi în creștinism.
2 Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, Dicționar de termeni teologici, trad. Emanuel Conțac, Canon: Avînd sensul literal de „standard" sau „regulă", termenul este strîns asociat cu setul de cărţi cărora Biserica le-a recunoscut statutul de Cuvînt scris al lui Dumnezeu (Scriptura) şi care funcţionează ca regulă sau etalon de credinţă şi practică în Biserică. Deşi diversele tradiţii creştine nu sînt în acord deplin cu privire la cărţile care ar trebui să fie cuprinse în colecţia Scripturii, toate sînt de acord cel puţin că cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei protestante sînt canonice şi, prin urmare, autoritative.
3 Nota autorului: Scrieri considerate necanonice, care n-au autoritate de Scriptură. Sunt scrieri care au cel mult o valoare informativă sau istorică dar nu normativă pentru credință.
4 Biblia, trad. Dumitru Cornilescu, Societatea Biblică din România, Oradea, 2007, Evanghelia după Marcu 12:34, p.978.
5 Ibidem, Evanghelia după Ioan 6:63, p.1034}